Reportaj la Moscova: De la Lenin si Stalin, la Putin si Medvedev

„Velcom tu Moscva. Vi hev Bentley, Harley, fraulingse. Oligarhi!”. „Oligarhi” cu accent pe ultima silaba, o pronuntie diferita de cea in romana, extrem de serioasa, dar si usor amuzanta, in acelasi timp, pentru noi, nevorbitorii de limba rusa. Soferul Fordului, care ne-a luat de la aeroport, pur si simplu nu s-a putut abtine cind a urcat rampa de la intrarea in hotel. A fost una dintre putinele sale replici, generata de parada de personaje care intrau si ieseau din Radisson Royal, scrie Alex Mihaileanu pe blogul Subiectiv.

Am ajuns în capitala Rusiei la invitaţia Kaspersky Lab. Am fost cazaţi în fostul Hotel Ukraina, o Casă a Presei de vreo două ori mai înaltă. Un colos cu 29 de etaje şi peste 3.000 de camere, în virful căruia tronează şi acum o stea sovietică. Pe marginile clădirii, pe ici-colo, relicvele comuniste insistă să fie văzute. Secera şi ciocanul, încadrate de spicele de grîu, sînt acolo, continuînd să vegheze strident nemurirea socialismului sovietic. În fond, nu degeaba Partidul Comunist este una dintre pricipalele organizaţii politice din Rusia.

• Arhitectura Moscovei

Moscova este un oraş al contrastelor. Cînd intri, vezi blocurile terne, comuniste, similare cu cele din Bucureşti, dar mult mai mari. Imaginaţi-vă blocuri de 25 de etaje cu cel puţin 20 de scări fiecare. Nişte imensităţi la fel de urîte şi la fel de prost intreţinute. Spre centru, lucrurile încep să se schimbe, căci blocurile comuniste sînt înlocuite de alte monstruozităţi, construite însă recent. Nişte blocuri şi mai înalte, uneori hidoase, căci inspiraţia de natură comunistă este acolo. Un kitsch arhitectural greu de imaginat. Dar vorbim, totuşi, de periferie.

Şi totuşi, Moscova este un oraş extrem de frumos, poate tocmai din cauza arhitecturii leninisto-staliniste. Căci, spre deosebire de Bucureşti, arhitectura modernă rusă are ca sursă de inspiraţie mai ales arhitectura veche, tradiţională. Pare greu de crezut, dar este unitar, iar imaginea e stricată doar pe alocuri de cîte o faţadă de sticlă de sus pînă jos. La noi, arhitectura ceauşistă n-a făcut altceva decît să o copieze fără nici o logică pe cea rusească şi să nu lase proiectanţii să se inspire din modernismul autohton.

ministerul afacerilor externe moscova 300×204 Mockba. De la Lenin şi Stalin, la Putin şi Medvedev

Astfel, după două zile, înţelegi de ce Casa Presei lor este frumoasă încadrată în peisajul din care face parte. Mă rog, cele şapte “case ale presei”, căci şapte turnuri sînt de toate, chit că în planuri trebuia să fie nouă. Două sînt hoteluri, una e Universitatea, una e Ministerul de Externe, alte două sînt destinate locuinţelor şi încă o clădire administrativă. Toate, fie cu o stea în vîrf, fie cu vechea stemă comunistă. Şi cu o logică stalinistă, căci legendele spun că Stalin era pasionat de ştiinţele obscure. De aceea, cele nouă turnuri ar fi reprezentat planetele sistemului solar, la fel cum cele 12 staţii din planurile iniţiale ale liniei centrale de metrou ar fi reprezentat zodiile.

Al nouălea turn nu a mai fost construit. Nici al optulea, în vîrful căruia trebuia să fie statuia lui Lenin, căci Stalin îi luase fostului conducător, între timp, rangul de erou al naţiunii, iar finanţele au fost redistribuite. De Gum, o piaţă veche de vreo 300 de ani – chiar în Piaţa Roşie, vizavi de zidul Kremlinului, renovată şi transformată în, probabil, unul dintre cele mai mari mall-uri din Europa, nici nu mai vorbesc.

• Infrastructura Moscovei şi traficul

După ce ai căscat gura la clădiri, îţi întorci privirea către străzi. Impropriu spus “străzi”, corect ar fi “autostrăzi” ce trec prin centrul oraşului. Căci marile bulevarde au cîte cinci sau şase benzi pe sens, plus încă o bandă între sensuri, destinată exclusiv urgenţelor – ambulanţe, poliţie, pompieri. Nici un şmecher nu îndrăzneşte să treacă pe acolo, indiferent cît de scumpă e maşina pe care o conduce sau cît de gros e portofelul. Şi nu că n-ar avea suficienţi bani, căci parcarea hotelului era un showroom auto: 45% dintre maşini erau Lexus, 45% erau Infiniti. BMW părea, pe lîngă sedanurile şi SUV-urile enumerate, un soi de maşină a săracului. Ca să nu mai spun că, în hotel, era un showroom Rolls-Royce în care angajaţii mutau maşinile de cîte două ori pe zi.

Nu mai vorbesc de celelalte SUV-uri. Land Rover pare un soi de Dacia Logan. La care se adaugă SUV-uri americane, adevărate tractoare. Şi, cum altfel?, modele cu care ne-am obişnuit şi-n Bucureşti: Ferrari, Lamborghini, Porsche şi aşa mai departe. Plus motociclete, preponderent choppere. În fond, au şi pe unde să le conducă, la care se adaugă preţul mic al carburantului – cam 3 lei pe litru, în bani româneşti. Şi totuşi, traficul nu-i chiar atît de lejer.

Se spune că-n Moscova circulă, zinic, peste şapte milioane de maşini. Raportat la populaţie – vreo 20 de milioane în timpul anului universitar -, numărul este direct proportţional cu cel al autoturismelor din Bucureşti. Însă majoritatea locuitorilor din oraş şi din suburbii circulă cu metroul. Există peste 170 de staţii, care le permit celor mai mulţi ruşi, veniţi la muncă în capitală, să-şi lase maşinile în afara Moscovei. Şi un sistem de canale care face ca Moscova să fie port la şapte mări, deşi n-are ieşire la niciuna. Rîul Moscova, pe malul căruia tronează hotelul, vizavi de clădirea guvernului, este navigabil, iar Radisson chiar a investit în vreo şase “bărcuţe” de lux.

• Contraste

Însă de departe, ce-ţi fură ochii sînt diferenţele dintre locuitori. Salariile nu sînt excelente – în medie, cam 1.000 de dolari; deci, un pic mai mult ca în Bucureşti -, iar chiriile sînt uriaşe. La periferie, un apartament mic, de două camere, costă peste 700 de dolari lunar. În centru, două camere se închiriază şi cu 15.000 de dolari. Cu toate astea, bogătaşii Rusiei nu se înghesuie să cumpere, deşi ar putea părea mai ieftin decît chiria. Apartamentele se vînd cu preţuri pornind de la 15.000 de dolari pe metru pătrat în centrul Moscovei. Însă de asta profită unii localnici, norocoşi proprietari încă de pe vremea comuniştilor, care preferă să caute chiriaşi şi să se mute în suburbii.

Pe de altă parte, poţi vedea pe străzi, coborînd din maşini luxoase, ruşi ale căror haine costă peste 10.000 de dolari. Deşi nu le înţeleg atracţia faţă de culori deschise, n-aş spune că n-au gusturi sau că se îmbracă prost. Însă pare ciudat, căci culorile deschise sînt specifice zonelor calde, mai ales celor cu plaje, iar Rusia nu e tocmai la tropice. Dimpotrivă, fiind aproape de cercul polar, în perioada asta a anului, soarele răsare la 4 dimineaţa şi apune pe la 11 noaptea. Şi încă nu e iulie, cînd întunericul reprezintă vreo trei ore din cele 24 ale unei zile.

• Megalomania

Şi apropo de hainele unora, banii aduc cu sine snobismul, vizibil începînd cu îmbrăcămintea şi continuînd cu maşinile pe care le conduc, ba chiar cu numele cluburilor de fiţe, în engleză. Ce-i drept, la ei, blondele care conduc maşini de lux nu-s subiect de glumă. Dar sînt subiect de bîrfă cînd, în faţa lor, merge cîte-un pui de oligarh. Uneori, ai tendinţa să crezi că femeile, care merg în spatele bărbaţilor, precum la arabi, sînt mai degrabă nişte sclave. Am văzut scene în care ele nu comentează nimic şi stau supuse, fără să facă un pas pînă el nu pleacă primul, cu un “avantaj” de doi metri. E ciudat, dar în acelaşi timp, înţelegi că ele acceptă acest “tratament” pentru că le garantează o viaţă fără lipsuri. Iar concurenţa e mare. Cuvîntul “fraulingse“, folosit de şofer, e un eufemism, nu doar un mişto ieftin.

După o vizită scurtă a oraşului, înţelegi şi de ce ruşilor le place să afişeze opulenţa. De la ţari şi pînă la ultimii comunişti, toţi au ridicat construcţii megalomanice. Palatele din curtea Kremlinului sînt nişte clădiri pe cît de frumoase, pe atît de mari. Modelul a fost urmat cu sfinţenie de Lenin şi de Stalin, ba chiar de Boris Elţîn, care a cheltuit un miliard de dolari pe reconstruirea Catedralei Patriarhale, pe care doar Catedrala Mîntuirii Neamului ar putea-o depăşi ca dimensiuni. Majoritatea clădirilor sînt coloşi de beton, cu excepţia unui cartier nou, “din oţel şi sticlă”, apărut după ’89 – aşa-numitul district financiar, unde cel mai înalt zgîrie-nori ar fi trebuit să aibă peste 600 de metri înălţime, dar şpăgile date au tăiat din buget, retezîndu-l pe la vreo 300 de metri şi lăsîndu-l neterminat de vreo zece ani încoace. În Moscova, totul e mare. Mai puţin oamenii obişnuiţi, care nu-şi permit luxul şi extravaganţa, dar pe care-i suspectez că ar proceda la fel dacă ar fi în locul oligarhilor. În fond, exact la fel am face şi noi.

Acesta este, poate, şi răspunsul la o potenţială întrebare despre simbolurile comuniste omniprezente şi despre prezenţa sovieticilor în Parlament. E doar o bănuială, dar tind să cred că îmbogăţirea rapidă a unora – cei pe care i-am văzut în hotel, de exemplu, aveau feţe de kaghebişti, de la postură şi pînă la privirea scurtă şi pătrunzătoare, atenţi la orice mişcă; îl aveţi exemplu pe Putin – a adus cu sine o teribilă frustrare, iar amintirea tătucilor care aveau grijă ca electricitatea să fie gratis, ca nivelul de trai să fie uniform, îi menţine vii pe bolşevici în opţiunile electorale ale poporului. Discrepanţa dintre cele două – pînă la urmă – clase sociale este suficient de vizibilă, iar Lenin sau Stalin ar fi în culmea fericirii dacă ar putea să reia lupta de clasă.

• Concluzii

După primele două zile, mă simţeam ca-ntr-un univers paralel dintr-un serial prost. Pornind de la limbă, total necunoscută pentru mine, la care adaug alfabetul chirilic, ce mă face să mă chinui să citesc precum un preşcolar ce a descoperit literele, pînă la convieţuirea capitalismului de tip nou cu socialismul omniprezent prin simboluri, Lada, Volga, turnuri de locuinţe şi răceala pe care ţi-o transmit clădirile. E un oraş impresionant, care se impune în faţa ta şi te face să te simţi mic şi neînsemnat. În acelaşi timp, ruşii sînt exact opusul. Pe cît de reci te-ai aştepta să fie, pe atît de amabili sînt.

Deşi tind să cred că am găsit o potenţială explicaţie pentru prezenţa stemei comuniste, nu pot să nu recunosc un lucru: mă frapează faptul că ruşii sînt extrem de mîndri de trecutul lor comunist, iar Lenin şi Stalin sînt în continuare preţuiţi, la fel ca secera şi ciocanul, rămase acolo unde au fost puse de la bun început. E ciudat şi din cauză că noi am distrus tot ce ţinea de comunism – mai puţin pe Iliescu, deh – şi ne ruşinăm cu cei 50 de ani socialişti pînă-n măduva Securităţii.

E drept, n-aş fi ajuns în Moscova niciodată din pură iniţiativă. Mi-e groază de frigul de acolo, deşi, de data asta, am prins 30 de grade în prima zi şi un apus superb, văzut din terasa restaurantului de la etajul 29 al fostului Hotel Ukraina. Moscova ar trebui să fie prezentă pe lista oraşelor care merită văzute o dată-n viaţă. E o experienţă în sine şi un loc fabulos prin contrastul pe care-l promovează în mod involuntar. Doar că două zile şi jumătate nu vor fi niciodată de ajuns pentru a apuca să vizitezi măcar o bucăţică.

Comenteaza peblogul Subiectiv.