Profesorii, mai saraci decit gunoierii

Daca-si trece pe raboj averea strinsa dupa ani buni de scoala, o familie de educatori-invatatori din Bacau n-are de aratat decit zeci de milioane datorii la intretinere, milioane datorii la CAR si bijuterii amanetate. Gabriel si Nicoleta Cornea s-au specializat in a face pe banii lor naveta pentru a preda in catune uitate de orice harta, la zeci de kilometri distanta de casa.

Cu zilele duse de azi pe miine, ei arata cel mai bine cit de departe poti ajunge ca profesor de scoala romaneasca.

Gabriel are patru milioane salariu, dar mai bine de jumatate din bani se duc pe naveta pina in satul Fundul Racaciunii. Dupa 40 de kilometri de mers cu microbuzul e numai proaspat pentru urcatul unui deal, in crestetul caruia se afla biserica din care popa s-a milostivit sa dea doua camere scolii.

“Din 1.800.000 lei pe luna nu se poate trai”

“Scoala se afla de fapt in Dumbraveni, o asezare de ceangai netrecuta pe nici o harta, ridicata din nimic de cei carora alunecarile de teren le-au distrus casele. Preotul catolic de acolo e un om extraordinar, care a renovat doua incaperi unde isi tinea icoanele si cartile si le-a dat comunitatii. Naveta pina acolo costa 2.200.

000 de lei pe luna, dar n-am vazut nici un leu din ei de la primaria comunei Racaciuni. De asta i-am dat anul asta in judecata, ca sa-mi recuperez banii. Din 1.800.000 de lei de persoana pe luna nu se poate trai, mai ales cind trebuie sa platesti intretinerea, lumina, telefonul si sa mai si maninci”, povesteste omul, care crede ca nu mai are nimic de pierdut.

“Daca m-as angaja la dugheana din fata scarii as avea cinci milioane salariu si nu as mai da atitia bani pe drumuri”, mai spune barbatul pe care viata de profesor l-a riciit pe inima precum cutitul pe os, dar care nu se lasa de meseria de dascal. Sotia lui, Nicoleta, ii sta alaturi: “Ce daca sint tigani sau ceangai? Ce daca stau la capatul lumii? Au si ei dreptul sa invete.

Copiii astia sint analfabeti si nici nu vorbesc bine romaneste. Cum putem sa-i lasam asa?” Nicoleta nu mai preda de un an din cauza unei anemii severe, provocate de niste fibroame uterine: “Mi-am descoperit boala chiar la inceputul anului scolar, cind fusesem repartizata in satul Bisca, la vreo 60 de kilometri de Bacau.

I-am intrebat pe cei de la inspectorat unde-i locul asta si ei mi-au raspuns ca nu stiu, ca trebuie sa intreb la RomTelecom sau la posta. Si unii, si altii mi-au zis ca nu au auzit niciodata de asa ceva. Aproape ca-mi pierdusem speranta cind m-am dus la autogara si acolo am gasit, inghesuita undeva, o harta de acum o suta de ani pe care era trecut si satul asta.

Ca sa ajung la el trebuia sa urc kilometri intregi. Doctorul mi-a spus ca la boala mea pot sa cad in drum si dupa doua saptamini am renuntat. Mi-era prea rau”. Dupa operatia de acum trei luni, Nicoleta Cornea a mai cheltuit bani buni pe tratament, vitamine si mincare zdravana. Numai un drum la Bucuresti, la control, ii costa pe cei doi soti aproape un milion jumate.

Daca analizele or sa iasa bine, or sa o ia, de data asta amindoi, drumul Racaciunului ca sa predea unei noi serii de copii de acolo.

“Vom fi in imposibilitatea financiara de a merge la scoala unde sintem titulari, pentru aceasta avind nevoie amindoi de opt milioane de lei pina la primul salariu, care va fi, poate, pe 10 octombrie, plus intirzierile de pina la o saptamina cu care ne-am obisnuit. “Este inadmisibil ca unele categorii de angajati ai statului (citeodata cu studii de sase luni) sa aiba salarii peste 12.

000.000, plus bonuri de masa, iar altii (cu studii de 7-10 ani) sa aiba un venit real de 1.800.000, cind salariul minim pe economie este mai mare”, se pling sotii Cornea.

“Le crapau copiilor minutele si piciorusele de gerul din clasa”

Chiar si asa, cei doi invatatori spun ca au trait si zile mai amare: “In Ô96, cind eram student la Bacau, la colegiul de institutori, am fost repartizat ca invatator in satul Glodisoarele. Numele i se potrivea ca o manusa, ca acolo iti ajungea glodul pina la genunchi.

Scoala functiona intr-o camera din singura casa cu doua incaperi din sat, fiindca restul erau incropite din chirpici si aveau o singura camera. Aveam noua elevi in clasele I-IV, care veneau si iarna si vara desculti la ore. Nu era curent, nu era telefon, nu era soba, nu erau lemne.

Iarna le crapau copiilor minutele si piciorusele de ger si numai ca nu m-am batut cu padurarul ca sa avem ce pune pe foc. Ca director, pe atunci asta eram, m-am apucat si sa repar clanta, sa montez geamurile, sa construiesc soba cu miinile aducind lut cu spinarea de pe deal, sa tai lemnele cu ferastraul pentru ca primaria si scoala afirmau ca nu sint fonduri pentru asa ceva.

Satenii voiau sa fie platiti pentru orice, ca nimeni nu era dispus sa faca munca voluntara. Luam 200.000 de lei salariu si din astia 70.000 se duceau pe naveta. Fiindca in acel an aveau loc alegeri generale, fondurile au fost insuficiente si ca sa ma plateasca, astfel incit am stat fara leafa doua luni.

Tot timpul asta nu am putut imprumuta bani pentru supravietuire decit de la amanet si, din cauza intirzierii la plata, puteam sa pierdem aurul definitiv. Hrana noastra s-a transformat atunci in post negru la propriu”, isi aminteste posomorit Gabriel Cornea cum a trait ca un misionar in salbaticie de capat de lume.

Dupa primul sau an in invatamint, Gabriel a renuntat la scoala si s-a apucat de te miri ce. O vreme a vindut cosmetice, apoi s-a angajat ca brutar la un cuptor de piine si intr-un timp a luat chiar drumul fostei Iugoslavii, unde a sapat la santuri pina cind i s-a urit. Pina la urma, s-a intors la meseria de educator-invatator.

“Nu acceptam firimiturile senatorilor”

Cei doi soti spun ca s-au saturat de rusinea si dispretul pe care il infrunta cind apar ca “niste stafii cu haine jerpelite de la second-hand, ochelarii rupti si pantofii scilciati” si de maririle derizorii de salariu pe care le promit guvernantii.

“Nici nu se pune problema sa acceptam firimiturile pe care senatorii, cu o aroganta strigatoare la cer, ni le arunca asa, ca la cersetori: cei 20a pe care “este posibil” sa-i primim, atunci cind cerem 100a. Asta inseamna ca trebuia sa cerem 500a ca sa primim 100a? Ce spor vom avea acum? Ne mai arunca 700.

000 cu care sa ne platim 1/3 din naveta? Medicamentele sotiei costa mai mult de 1.000.000 lunar, iar hrana necesara ar trebui sa fie ficat, rinichi, carne macra, cereale imbogatite cu fier si fructe. Hrana reala este compusa insa din cartofi, cartofi, cartofi si cartofi, iar in unele zile nimic si nimic.

Pentru ca vor sa dea impresia, in scopuri electorale, ca au cedat la cerintele sindicale, guvernantii au aruncat acest “praf in ochi” de 20a, dar, ca sa ne mai fure totusi ceva, au facut marirea din octombrie, nu septembrie, luind inca o piine de pe masa noastra timp de o luna! Nu le pasa ca necesitatile noastre sint mult mai mari pentru ca ei nu stiu cit costa o piine si nu traiesc

din salarii!”, se revolta dascalii.

“Conducerea tarii ne-a transformat in aurolaci”

Cu un umor amar, cei doi educatori-invatatori cred ca autoritatile ar trebui sa le dea un spor de rusine: “Ar trebui sa ni se acorde macar sporul de rusine, pentru ca am ajuns de risul lumii. Sintem mai saraci decit cei de la salubritate, femeia de serviciu din scoala ia 2.500.000 lunar si nu face naveta”.

Gabriel si Nicoleta acuza conducerea tarii ca i-a transformat in “aurolaci”: “Din asa-zisele noastre salarii nu este posibil sa stringem cinci sute de milioane de lei pentru a ne cumpara un apartament, deci trebuie sa locuim in canalizare”.

Stiu si ca nu vor putea obtine posturi la o scoala mai aproape de casa, fiindca atunci cind se duc la inspectorat sa solicite o catedra la ei in oras li se raspunde ca nu mai sint locuri decit in cine stie ce ungher ascuns al judetului. “Mi-ar placea sa termin o facultate de informatica. Am acasa un calculator pe care mi l-am facut singur, din bucati.

Poate odata o sa am bani sa ma duc la universitate”, viseaza Gabriel.