„Apel umanitar” pentru ingropaciune

Greu, dupa multe minute, usa se deschide. Un hol mic, apoi camaruta intunecoasa. Ortansa Todica, 73 de ani, merge incet, pe langa perete, si se intoarce in pat. A orbit din cauza cataractei. Nu-i vine sa creada ca e atat de neajutorata. Toata viata a fost puternica si demna, desi soarta n-a fost blanda cu ea. „Aveam 80 de kg, uitati ce-am ajuns”, si intinde mana subtire, uscata.

Sta aici, pe str.Trotus, de 33 de ani. Pana acum patru ani, a ocupat camerele din fata. Atunci, casa a fost revendicata si obtinuta de proprietar, iar batrana mutata in spate, intr-o fosta bucatarioara. „Pe toti i-a evacuat. Ne-a lasat pe noi, astea batrane, si ne-a facut contract de inchiriere pana in 2006. Imediat a vandut-o si s-a intors in Israel”. Umezeala si frigul iti ingheata oasele.

Ca intr-un beci. Soba de teracota, cu gaz metan, e rece. „Vreau sa nu am datorii, sa nu-mi bata nimeni la usa! Macar de gaze sa fiu scutita”. Peretii sunt uzi, coscoviti, din cauza ca imobilul e vechi si instalatiile s-au stricat. „Nu sta nimeni la etaj, usile sunt incuiate. Inainte de Pasti, curgea apa in pat, pe mine. Sub canapea, covorul e ud”.

Tine geamul deschis, ca sa nu miroase a igrasie.

Vin de la „Caritas”, sustine ea, o maicuta si o asistenta, care o mai ajuta. Chiria, 900.000 lei pe luna, o imparte cu vecinul, care da doua treimi. A racit la plamani si doua saptamani, zi si noapte, a facut injectii. Vecinii sunt de treaba, proprietarul la fel, „nu ma deranjeaza niciodata”, toti sunt buni, sustine Ortansa . Sta singura, rupta de lume, in centrul orasului.

Pe masuta, un aparat de radio, mut. Patru baterii mari, la 5.000 lei, i-ar readuce in casa viata: stiri, muzica, teatru radiofonic… De televizor n-are nevoie. „De cand am bilet sa ma operez la ochi! Au zis ca n-au cristalin, la Policlinica, si m-au trimis la medicul de familie, sa-mi dea picaturi. Ce fel de tara-i asta? Am muncit o viata si eu!” Plange incet, cu demnitate.

Vede putin, ca prin ceata, umbre si lumini. Din prezent si din trecut. Isi aminteste de Ivesti-Tecuci, de moartea mamei, de internarea la Casa de copii. „Tata era invatator, nu putea sa ne tina. S-a recasatorit, noi am crescut…” Ortansa a ajuns linotipist la Casa Scanteii, s-a maritat cu un militar si l-a urmat la Cluj, Oradea, Bacau.

Barbatul a facut comotie cerebrala si dupa asta a fost, pana la sfarsit, foarte bolnav. In 1994, Ortansa a ramas vaduva. Din pensia ei, 1,4 milioane lei, plateste chiria, lumina, apa, gunoiul etc. Alimente nu-i prea trebuie. „Mi-aduc de la Caritas zahar, orez, mie imi ajunge. Nu vad sa gatesc si nici nu pot sa mananc”.

Imi arata, pe farfurioara, o felie de paine, din care a ciugulit putin, cat o vrabiuta. Grija ei cea mare nu e insa viata, ci moartea! Cine o va inmormanta si cu ce? Acum cativa ani a castigat un milion de la „Desteptarea”, cu un talon. „Stiti ce am cumparat? Am un costum nou, cu eticheta pe el, lenjerie, zece prosoape”. Trebuie sa fii pregatit de MOARTE. S-o astepti cu respect.

Ortansa Todica isi doreste un singur lucru: sa fie ingropata crestineste si decent. N-are bani de sicriu, de panza, de slujbe. N-are rude. „Aici ma intind cainii!?, suspina batrana. Ii roaga pe semeni s-o ajute, „dar nu sa-mi aduca mie bani, eu nu vreau bani; sa-i puna undeva, deoparte, sau sa cumpere ce trebuie!”.

E prima data cand aud de „apel umanitar” care nu e destinat salvarii trupului, ci sufletului. E ceasul aproape? De ce e asa de grabita, de disperata? „Eu ma rog la Dumnezeu, spune femeia, in soapta, numai El stie!”

IMPORTANT! Reproducerea partiala sau totala a acestui text poate fi facuta numai cu acordul scris al Redactiei Desteptarea (dsa@desteptarea.ro).