Anti-Arcadia

Pe la sfarsitul secolului al 17-lea, a aparut la Roma o academie botezata Arcadia sub semnul careia nobile doamne, printi ai bisericii si nostalgici de ranguri diverse se intruneau, in aer liber, purtand pseudonime de ciobani antici. Reuniunile aveau ceva de joc caraghios si solemn.

Club de „pastori” si „pastorite”, de excursionisti in mitologie, Arcadia vroia sa scape cultura de emfaza si de excesele baroce, dar n-a reusit sa fie decat o pitoreasca si cam comica „revolutie” cu peruci.

Tot stergand de praf vechile mituri, in ceremonii pedante si serbari puerile, ea a sfarsit prin a ameninta cu rele mai rele decat relele pe care vroia sa le combata. Iezuitii n-au gresit vazand in preocuparile Arcadiei un mijloc de distragere a intelectualilor de la problemele adevarate.

Caci „arcadienii” propuneau culturii o evaziune „poleita cu flecareala”, cum bombaneau cei care nu gustau discutiile, pe cat de aprinse, pe atat de ridicole prin morga lor savanta, despre lana de capra de pe naiul lui Pan ori despre impartirea feudelor platonice din Beotia si Tesalia.

Cu cativa ani in urma, a produs oarecari valuri la noi o miscare care s-ar fi putut boteza „Anti-Arcadia” si care a pornit, in unele manuale alternative, un razboi nemilos pentru izgonirea miturilor din istoria noastra.

Daca „arcadienii” vroiau sa dezgroape ramasitele miturilor pentru a le imbraca in vesminte noi, croite dupa gustul lor, „anti-arcadienii” isi propuneau sa ne demonstreze ca, sub statuile venerate de imaginarul colectiv, nu se afla decat niste biete oseminte ale istoriei.

Miscarea „anti-arcadienilor” nu era lipsita de sens. Nu era un moft. Ea pornea de la premisa corecta ca istoria nu e un cimitir unde se recita ode. Adevarurile trebuie spuse, fie ca ele ne convin sau nu. A transforma o infrangere in biruinta ori a cauta scuze in loc de explicatii e si stupid si daunator.

Se impunea, deci, o operatie sanitara, de inlaturare a falsurilor si „minciunilor patriotice” din istoria noastra. Dar foarte repede, in randurile „anti-arcadienilor” si-au facut aparitia si unii istorici incredintati, se pare, ca orice mit e suspect si ca orice tifla data miturilor e o proba de „modernitate”.

Ma insel sau nu, acesti „anti-arcadieni“ exagerati au evitat sa-si puna doua intrebari, obligatorii, cred: 1) Poate exista un popor fara cateva „mituri fondatoare”? 2) Care sunt rosturile si limitele „demitizarii”? Eu, unul, de pilda, nu tin sa mi se explice ca razboiul Troiei a fost un simplu conflict intre sefi de triburi, desi inteleg ca povestea spusa de

Homer „nu-i adevarata”, cum ne asigura Stesichoros, socotit, candva, egalul aedului orb.

Cu atat mai mult, nu tin sa-l urmez pe d-l Adrian Cioroianu (in ciuda simpatiei ce i-o port) cand ne atrage atentia ca Stefan cel Mare (Stefan al III-lea, cum precizeaza el) a fost „unul dintre domnitorii Moldovei”. „Obiectiv”, asa este, fara indoiala, dar e ceva in acest „dintre” care nu-mi place.

Si, cu riscul de a face figura de „invechit”, ma tem ca, fara mituri, am semana maimutelor care arunca miezul bananei si agita cojile.

Mi-a cazut recent in mana o carte scrisa de o italianca traitoare in America (Oriana Fallaci) unde am gasit cel mai documentat si mai infricosator tablou al spaimelor traite de lumea crestina intre secolul al VII-lea, cand a fost asediat prima oara Constantinopolul, si anul 1683 cand toata Europa, mai putin Franta Regelui Soare, s-a solidarizat la Viena pentru a opri puhoaiele imperiului otoman.

Lectura mi-a reconfirmat o convingere.

Ca nu e cazul sa ma suspectez de sentimentalism vazand in cel pe care, cu cinci veacuri in urma, „l-au ingropat tara cu multa jale si plangere la Putna”, cum zice in cronica sa Grigore Ureche, in „Stefan al III-lea“, deci, nu doar „unul dintre domnitorii Moldovei”, ci unul dintre principii europeni datorita carora d-l Cioroianu si eu avem azi pe masa Biblia, nu

Coranul.