Captiva intr-un trup neputincios

Stiam de Laura Elena Bolohan de la bunica ei, pictorita Aurora Nafornita, despre care ziarul nostru a mai scris si in alte randuri. ªtiam ca, acum cateva luni, la implinirea varstei de 20 de ani, la muzeul „Aurora Nafornita”, Laura a avut o expozitie de design.

Prezenta unor nume precum Gheorghe Macarie, actorul Dionisie Vitcu, soprana Eleonora Chiper, spune deja destul despre valoarea lucrarilor expuse. Toate acestea le stiam. Nu stiam, in schimb, despre un scaun cu rotile si despre niste ani indelungati de suferinta. Am aflat astfel de lucruri miercuri, cand am ajuns la casa cu iz de poveste de pe strada Spital Pascanu.

Diagnostic provizoriu: scleroza multipla in placi

Intinsa in pat, Laura ma astepta emotionata. Fara prea multe introduceri, discutia se infiripa, spontan, de la sine. Imi povesteste cum, pe la 16 ani, pe fondul unor stari repetate de voma, familia o supune unor minutioase controale medicale. Diagnosticul provizoriu: scleroza multipla in placi, un fel de atrofiere galopanta a nervilor locomotori. Pe intelesul tuturor – pericolul paraliziei.

Vestea agraveaza cancerul incipient al mamei. La 24 august 2000, viata ii da Laurei un nou diagnostic: ramane fara mama. Ulterior se confirma si banuita scleroza in placi. „Mama a plecat tocmai cand aveam mai multa nevoie de ea”, imi spune Laura, privind dincolo de mine, dincolo de zidurile tacute ale casei, dincolo de toate.

In timp ce vorbeste, o privesc: chip oval, pometi artistic pronuntati, frunte inalta meditativa, ochi neobisnuit de expresivi.

Examene in scaun cu rotile

Terminase clasa a noua, cand se intamplau toate astea. Ajutata de familie, de cunostinte, de colegi, Laura continua liceul. Lupta de-abia incepe: vederea ii slabeste din ce in ce mai mult, se deplaseaza din ce in ce mai greu, miscarile ii sunt din ce in ce mai nesigure. In 2002, Laura termina liceul; actualmente, e in anul doi la o post-liceala, unde se va specializa ca analist-programator.

Lucrarile de examen le face acasa caci, de ceva vreme, scaunul cu rotile i-a devenit indispensabil. Am intrebat-o pe Lala, asa o dezmiarda prietenii, ce isi doreste de la viitor.

Laura isi doreste o viata normala

Dorintele ei ma iau prin surprindere, caci nu seamana deloc cu cele ale fetelor de varsta ei. Laura nu isi doreste „toale beton”, „distractii marfa”, tipi „super” cu Mercedesuri de ultimul racnet.

Nu! Laura doreste un lucru atat de simplu si totodata atat de complicat! Vrea ca tremurul acesta insuportabil al mainilor sa inceteze, vrea ca degetele sa poata tine cu fermitate un banal creion – instrument absolut necesar unui designer.

I-am admirat lucrarile, cele de „atunci”, de pe vremea cand trupul o asculta: tinute elegante de primavara-vara pe trupuri de femei frumoase, cu picioare lungi si drepte; culori vii care spun multe despre sufletul Laurei. La plecare, am dat mana cu ea: mi-a tinut-o un timp, strans, ca si cum ar fi vrut sa mai stau.

Laura iubeste viata, isi iubeste familia, ii iubeste in felul ei pe toti cei care citesc aceste randuri. Laura nu are nevoie de mila nimanui si nici de bani. Ea vrea doar atat: daca ati auzit de existenta unui tratament care sa-i ajute, dati-i de stire!