Povestea picnicului austro-ungar care a crăpat Cortina de Fier

Leitha. Un râuleț atât de mic că îl poți trece cu piciorul, dacă îți sufleci pantalonii până la jumătatea gambei. Opresc într-o parcare, chiar pe malul râului, în Pottendorf, un sat oarecare, pe granița dintre landurile Austria Inferioară și Burgenland. Subțiată de peninsule alungite de nisip, formate pe ambele maluri, Leitha curge molcom, pe sub podul rutier, anostă dar nu anonimă. Până în 1918, aici era granița dintre Austria și Ungaria, cele două părți ale imperiului central european, creat în 1867. Până la Leitha, guverna Viena, iar de la Leitha încolo, guverna Budapesta. De la micul râu provin și numele alternative ale celor două părți ale Imperiului Austro-Ungar: Transleithania și Cisleithania. Adică partea de dincolo de Leitha, și, respectiv, de dincoace de Leitha (privind, firește, de la Viena).

La sfârșitul lui 1918, imperiul a sucombat. În convulsiile agoniei, o parte mică din Ungaria de Vest a revenit Austriei, fiind populată majoritar de germani. E o fâșie lungă și subțire de teritoriu, mărginită, la vest, de Leitha, la est, de restul Ungariei, iar la nord și sud de Slovacia, respectiv Slovenia. Gherile maghiare au opus rezistență armată acestei decizii. În cele din urmă, la sfârșitul lui 1921, s-a organizat un referendum și orașul Sopron, alături de câteva sate înconjurătoare, a ales să rămână în Ungaria. Restul ținutului a devenit cel mai estic land federal al Austriei, botezat ad-hoc Burgenland. Și așa, Leitha a ajuns să nu mai separe Austria de Ungaria, ci două state federale austriece.

În 30 de minute de la podul peste Leitha din Pottendorf, ajung la actuala graniță austro-ungară, foarte aproape de Sopron. Austriecii, îngrijorați de migranții ilegali, au creat o șicană rutieră pe partea lor de graniță, deviind circulația printr-o buclă. Astfel, mașinile sunt obligate să încetinească, pentru a putea fi scrutate, de la mică distanță, de grăniceri. Presupun că cele care arată suspect sunt oprite pentru verificări suplimentare.

După șicană, apare tabla de intrare în Ungaria.

Cortina de Fier

Dăm pe repede înainte, de la 1921, până în 1989. Ungaria și Austria erau despărțite de celebra Cortină de Fier, apărută după Al Doilea Război Mondial, care separa statele democratice de cele socialiste. Regimurile de inspirație comunistă nu se simțeau prea bine. Bătea vântul schimbării, mai ales în Polonia, Ungaria și Cehoslovacia. În 27 iunie 1989, miniștrii de externe ai Austriei și Ungariei, Alois Mock, respectiv Gyula Horn, se întâlneau pe graniță, lângă Sopron, și, într-o mișcare de PR, tăiau împreună o parte din sârma ghimpată a gardului care despărțea cele două țări.

Imaginea a făcut înconjurul lumii și a devenit un imbold în plus pentru germanii din est (Republica Democrată Germană – RDG) să caute o scăpare spre Germania de Vest (Republica Federală Germană), via Ungaria.

Ungaria era deja o destinație consacrată pentru familiile de germani din cele două părți ale țării. Adesea, vest-germanii și est-germanii își făceau vacanțele împreună, la Balaton. În vara lui 1989, mii de est-germani au intrat în Ungaria, ca turiști, urmărind, în realitate, să treacă granița în Austria și, apoi, în RFG.  

Acesta era contextul în care un grup de tineri anticomuniști din Debrecen din partidul MDF (Forumul Democrat Maghiar), de opoziție, a venit cu ideea de a deschide câteva ore granița austro-ungară, într-un eveniment simbolic pentru cele două state. Propunerea i-a fost făcută ultimului prinț moștenitor al coroanelor unite ale Austriei și Ungariei, Otto von Habsburg, în iunie 1989, când a susținut o conferință la universitatea din Debrecen. Otto von Habsburg era în acel moment membru al Parlamentului European, ales din Germania, și președinte al Uniunii Internaționale Paneuropene, o mișcare care militează pentru unitatea europeană.

Ideea unei deschideri temporare a frontierei austro-ungare a prins tracțiune în mediile maghiare, austriece și germane, fiind susținută de organizațiile MDF din Debrecen și Sopron și încurajată tacit de reformiștii din guvernul de la Budapesta.

Oficial, evenimentul a fost anunțat ca o demonstrație de pace, de mică anvergură, pe parcursul căreia, pentru câteva ore, o poartă de la frontiera austro-ungară urma să fie deschisă iar un număr limitat de delegați din ambele state aveau să participe la o reuniune, sub formă de picnic, în zona Sopronpuszta, foarte aproape de locul, unde, cu două luni înainte, avusese loc tăierea simbolică a sârmei ghimpate din Cortina de Fier.

Patroni ai evenimentului au fost aleși Otto von Habsburg și ministrul de stat reformist de la Budapesta, Pozsgay Imre. Informațiile despre eveniment au fost popularizate intens prin flyere, care s-au răspândit cu repeziciune printre miile de est-germani aflați în Ungaria în acel moment ca „turiști”.

Astfel, în 19 august 1989, în poienița de la granița austro-ungară unde era programat picnicul și-au făcut apariția sute de est-germani. Conform programului, evenimentul urma să înceapă la 15.00. Însă, încă de dimineață, cetățeni est-germani au început să sosească în zonă. La orele amiezii, erau câteva mii de persoane adunate în poieniță, majoritatea maghiari și austrieci, dar și câteva sute de est-germani, unii ascunși în pădurea din zonă, alții risipiți în mulțime. Șoseaua de la Sopron până în graniță era flancată pe ambele părți de mașini parcate, cu numere de RDG. Est-germanii erau așa de sătui de victoriile socialismului, încât erau dispuși să-și abandoneze mașinile în Ungaria, pentru a putea trece dincolo de graniță.

Cam cu cinci minute înainte de deschiderea oficială a porții de lemn de la graniță, în jur de 40 de est-germani s-au năpustit asupra ei, ieșind în fugă din pădure. Grănicerii maghiari, înarmați, nu au știut ce să facă, dar comandantul dispozitivului, Bella Árpád, a luat decizia de a nu interveni. Astfel, grănicerii maghiari s-au postat cu spatele la Ungaria, controlând exclusiv pașapoartele celor care intrau din Austria, făcându-se că nu văd fluxul de est-germani fugind spre libertate.

Martorii oculari își aduc aminte că, în mod ironic, VIP-urile au ratat momentul istoric, fiindcă se aflau la o conferință de presă, la Sopron. Abia o jumătate de oră mai târziu, unii dintre ei au ajuns la fața locului. Poarta a fost închisă și redeschisă, pentru fotografii oficiale, de organizatorii din Debrecen și Sopron. Acel moment a permis unui nou val de est-germani să treacă dincolo de Cortina de Fier, iar fotografiile cu poarta forțată au fost făcute atunci.

Exodul a continuat ore în șir. Au trecut atunci frontiera în jur de 600 de est-germani. În același timp, în poieniță, pe o scenă, delegații oficiali citeau discursurile de rigoare. Otto von Habsburg a fost reprezentat de fiica sa, Walburga. A fost citit și un mesaj din partea pastorului reformat ardelean Tőkés László. 

A doua zi, poarta a fost închisă, dar în scurt timp au început discuții secrete între RFG și Ungaria, iar în 10 septembrie 1989, granița a fost permanent deschisă. Până la căderea Zidului Berlinului, în 9 noiembrie 1989, zeci de mii de est-germani au trecut în RFG, prin punctele de frontieră austro-ungare.

Picnicul paneuropean

Fix după tabla de intrare în Ungaria se află o pistă de biciclete de-a lungul frontierei, apoi, pe dreapta, se află poienița unde a avut loc picnicul panuropean. E martie 2024 și sunt singurul vizitator al parcului memorial. O serie de monumente jalonează un câmp bine întreținut. Când e sezon turistic, un punct de informare generos ca spațiu și bine garnisit cu informații se află la dispoziția vizitatorilor. Acum, însă, e închis.

Chiar și așa, din panourile informative, din cronologia inscripționată în pavaj și din vizitarea monumentelor principale, e ușor să îți faci o idee despre cât de semnificativ a fost momentul din 19 august 1989. Monumentul central, executat din marmură albă, este o transpunere expresivă a dorinței de libertate a oamenilor din spatele Cortinei de Fier. O porțiune a Cortinei de Fier a fost reconstruită fidel, lângă șosea, iar din poieniță se vede bine și un foișor original al grănicerilor maghiari, păstrat intact pe locul său. Un alt monument impresionant redă chiar momentul străpungerii Cortinei de Fier. O pagodă, donată de Japonia, un fragment din Zidul Berlinului, o coloană memorială din lemn și alte monumente, donate de diverse asociații sau instituții, creează un puzzle, din care se desprinde cu ușurință imaginea unui eveniment cu repercusiuni majore.

În anul 2015, parcul memorial a fost desemnat Marcă a Patrimoniului European, pentru semnificația sa în construcția europeană. Picnicul Paneuropean este considerat, așadar, un moment crucial în procesul care a dus la căderea Zidului Berlinului câteva luni mai târziu, în noiembrie 1989.

În 1990, Helmut Kohl, legendarul cancelar german care a reunificat țara, spunea că în Ungaria s-a „spart prima piatră din zid”. Anul acesta, la 35 de ani de la picnic, președintele german, Frank-Walter Steinmeier, a declarat, la Sopron, că „Picnicul Paneuropean a marcat prima crăpătură în Zidul Berlinului”.

Totuși, dincolo de declarațiile și istoria oficiale, rămâne un mister dacă evenimentul a fost sau nu regizat, cel puțin parțial. La aniversarea a 30 de ani de la Picnicul Paneuropean, Deutsche Welle arăta că „marea evadare” ar fi putut fi pregătită în prealabil de Ungaria, Austria și RFG, ca un test pentru a vedea reacția Moscovei la deschiderea completă a Cortinei de Fier.  

O banală pistă de biciclete

Am plecat din Sopron cu gândul că granița dintre Austria și Ungaria, mutată la 1921 de pe Leitha mai la est, rămâne, încă, o barieră. Nu e de fier. E imaterială, subtilă dar perceptibilă, între două Europe reunite, dar diferite.

De exemplu, Sopronul are un centru frumos, cu clădiri îngrijite, dar plin de mucuri de țigară, între dalele din pavaj, și cu surprinzător de multe hârtii și alte gunoaie aruncate pe stradă. În afara zonei centrale, orașul își păstrează aspectul ordonat, dar spațiile publice sunt degradate în multe locuri și arată incomparabil mai prost decât cele din Eisenstadt, capitala Burgenlandului austriac. Mutatis mutandis, Sopron pe lângă Eisenstadt arată ca Salonta pe lângă Gyula.

Pe de altă parte, cu același preț cu care am stat în Augsburg, la un hotel modest, cu baie comună pe hol, în Sopron m-am cazat la un hotel-palat de patru stele, în stil Art Nouveau, amplasat în centrul centrului orașului. Însă, indiferent de prețuri și aparențe, acum, la doi pași de Sopron, traseul marțial al Cortinei de Fier a fost înlocuit de traseul banal al unei piste de biciclete. Poate asta e tot ce contează, până la urmă. – Citeste intregul articol si comenteaza pe Contributors.ro