Profesor de limba română cu vechime de 37 de ani: „Tupeul vine din faptul că s-a renunțat cu totul la autocritică și li se spune elevilor: «Pentru că meriți!»”

Profesor la Colegiul „Sfântul Sava” (fost Nicolae Bălcescu) din București, Gheorghe Lăzărescu povestește cum ține echilibrul între dorința sa de a-i ajuta pe elevi să performeze, prin exigență, și realitatea că stimulii societății îi învață altceva. 

– Nu-i cam mult tupeu la școală azi, domnule profesor Lăzărescu?
– La unii elevi, da. Mai mult decât înainte, pentru că tupeul este stimulat de o cultură populară axată pe valorizarea propriei imagini, cu orice preț. Publicitatea este construită în mare parte pe această idee: „Pentru că meriți!”

S-a renunțat total la autocritică, deoarece, în comunism, ea era de cele mai multe ori formală, falsă. Dar ideea nu ar trebui părăsită întru totul.

Pe de altă parte, să nu generalizăm. Există și azi multe eleve și mulți elevi pe care nu-i caracterizează tupeul și care se afirmă prin realizări. Am cunoscut, din fericire, destule asemenea cazuri.

Capacitatea de a spune elevilor „Am greșit”

– Domnule profesor, cum vă păstrați motivația într-o lume atât de complicată?
– Am reușit să trec prin asta cu ajutorul elevilor și al colegilor. Profesoratul nu poate să te rupă de ce poate fi bine sau rău în jur. Intri în clasă, comunici cu elevii și acolo se creează un alt spațiu în care vorbești despre frumos, despre bine, faci legătura cu realitatea. Se creează o lume între tine, profesor și elevii tăi. Și, la fel, se întâmplă și în raporturile colegiale. 

Aici, odată le spunem unei clase la care aveam dirigenție, că profesorul într-un fel este ca un actor care atunci când intră pe scenă trebuie să lase grijile dinainte și să fie cu totul dăruit. Publicul lui sunt elevii. 

După o vreme, tot la dirigenție, elevii s-au plâns de un profesor că e nervos, că se poartă neplăcut câteodată cu ei. Am răspuns într-o doară: “Cine știe ce probleme are acasă, ca tot omul”. Și imediat mi s-a spus: “Nu ne-ați spus dumneavoastră că profesorul când intră în clasă trebuie să lase totul afară.” Și atunci am recunoscut: “Am greșit”. Pe elevi nu-i poți duce cu zăhărelul, tu ești unul, ei sunt cu mult mai mulți decât unul.

– Cum te construiești în așa fel încât să păstrezi un raport bun, cel puțin cu elevii?
– Eu la început nu știam dacă voi putea avea o relație cu elevii. Chiar mă temeam că n-aș putea să am autoritatea care trebuie. Da, s-a întâmplat să se poată. 

Acum, în situația mea, e ceva mai deosebit. Eu am avut norocul să lucrez cu elevi buni și mai ales cu elevi cu motivație, elevi care voiau să învețe. 

Nu e totdeauna așa, pentru unii profesori e mult mai greu și acei profesori au un merit mult mai mare decât am avut eu. E vorba iată de mediu, de elevi și de temperamentul propriu. Niciodată nu e ușor. Eu am avut noroc. Știu că poate să fie foarte greu.

„Trebuie să le arăți elevilor, orice fel de elevi, că îți pasă de ei” 

– Nu v-au pus niciodată coșul de gunoi în cap?
– Nu, am scăpat. În primul rând, trebuie să le arăți elevilor, orice fel de elevi, că îți pasă de ei și că îi prețuiești pentru ce ar putea să fie. Să te intereseze ce gândesc ei, ce preocupări au în afara specialității pe care tu o predai. Pot să nu-i intereseze deloc limba română, nu? Am avut situații de elevi mai slabi și dezinteresați. 

Cel mai greu mi-a fost în cele câteva cazuri în care elevul nu era interesat. Dar l-am întrebat: „Dar ție ce-ți place să faci?”. Mi-a spus „Mie de fapt îmi place să desenez”. Am zis: ”Foarte bine, nu vrei să văd și eu ce ai desenat?”. Și de aici pornind am avut o relație mai bună cu el, inclusiv la ore. Făceam și legătură cu artele plastice, să vadă că mă interesează ce este el, ce gândește.

– Ați predat la liceu. Liceul înseamnă elevi la o vârstă foarte complicată, ușor de format și de deformat. Sufletele sunt tulburi.
– Nu pot spune că mereu am reușit să pătrund în sufletul lor. Este o vârstă a căutării, a confruntării cu realitatea, care poate să fie dură. Și sigur că ei sunt vulnerabili.

Ținând seama de ei și încercând să le dau niște exemple de alte situații de viață prin literatură. Am mai avut avantajul obiectului, literatura, care îți permite să ai povestea la îndemănâ, care are rol și de exemplu, dar și de terapie. Sunt experiențe, poți să înveți din poveste despre oameni, și le vezi elevilor reacția, poți înțelege apoi devenirea lor. Când ei au simțit nevoia, am și discutat cu ei, dar mai ales când ei au simțit nevoia.

Se confundă dreptul la propria opinie cu obișnuința de a refuza faptele

– Cum au fost generațiile acestea din anii 2000?
– Să spunem că astăzi contează “Uite, ăsta e adevărul meu, profesore, da, e adevărul meu”. Am avut câteva situații în care mi-au prezentat niște lucruri care erau în legătură cu literatura, evident greșite. Le-am spus și le-am arătat că sunt greșite. Le-am demonstrat ce anume este eroare. “Părerea mea asta este!”, am auzit. Dar era vorba de fapte, nu opinie!

Nu era vorba de vreo interpretare, acolo sigur că intervine părerea, era vorba de un fapt. Dau un exemplu adevărat: Un grup de elevi mi-au prezentat un proiect la clasă “Despre Junimea și au prezentat și fotografii. Dar fotografia principală nu era cu membrii Junimii, era luată de pe net, și era cu memorandiștii. Erau câțiva preoți acolo. Am atras atenția: ați luat o fotografie greșită, uite cum erau junimiști. 

Ei susțineau în continuare că sunt Junimiștii, în ciuda evidențelor. Și pentru ei pare că acela a rămas adevărul. 

Însă ceea ce contează este să explici clasei. Clasa nu trebuie să rămână în eroare. Și am explicat cu numeroase argumente, repet, pentru a nu fi neclarități. Deci, în anii din urmă există obsesia acestul adevăr unic impus de elevi. Nu recunosc că greșesc pentru asta le spune netul și credința în el devine, uneori, mai mare decât cea în profesor. 

E foarte bine că fiecare vine și ține la propria opinie. Este bine că opinia este exprimată. Eu merg mereu până acolo încât spun: nu-i nicio rușine să renunți la opinia ta, să ți-o schimbi când te confrunți cu realitatea. Dar când argumentele sunt de partea ta, le expui, nu vehement, nu autoritar. Nu trebuie să lași dubii pentru ceilalți care te ascultă.

Să înveți pe de rost

– Pe vremea lui Ceaușescu era și învățatul comentariilor pe de rost.
– Din păcate și acuma mai este această modă a comentariilor pe de rost. Și, atunci părea că se leagă de “adevărul unic” al epocii. Astăzi este o formă fără fond. În primul rând, e vorba de cum predai, pentru că trebuie să faci întâi o discuție despre opera respectivă, să vezi cât mai multe opinii ale elevilor. Apoi, să sintetizezi acele intervenții ale elevilor care se susțin, prin legătură cu opera. 

Acum, unii, destul de mulți, simt nevoia să aibă un text pe care să-l învețe, deși nu e necesar. Mă gândesc la bacalaureat, unde acum subiectele vizează înțelegerea textului, care vizează construirea unui text argumentativ. Dar chiar și acolo la bacalaureat intervine posibilitatea de a învăța pe de rost textul..

– Dar de unde vine nevoia asta de memorizare?
– E clar o nevoie de previzibil. Vrei să ai rezultat, nu să te bazezi pe improvizație. Este o ruptură aici și de textul de bază. Nu se mai merge la origine. Apoi, vine nevoia aceasta de previzibilitate și din interesul mai mare pentru anumite obiecte de învățământ și o mai mică apetență pentru alte obiecte. Este prea mult de cuprins, ca materii, ca cerințe. 

Mă gândesc la mine dacă eu aș fi reușit să construiesc ceva în afara unor chestiuni foarte precise care mi se dădeau. La română reușeam, dar la altele nu știu dacă aș fi putut. E nevoie și de un sprijin, de dăruirea profesorului, dar nu de învățat pe dinafară.

Nevoia de limbă română

– De ce nu te lași în voia mediocrității. Domle, aici știu, îmi place. Aici pot fi mediu.
– Vedeți, presiunea vine și din familie, societate. Cum îl privim pe cel pe care-l știm mediocru? E o poveste întreagă. Uitați-vă pe net, poftim. Mereu cu ironie, cu exigență, nu? Dar aici, revin, intervine și faptul că anumite obiecte intră în Evaluarea Națională pentru bacalaureat. Elevul se rupe între obligație și ”expunerea” lui în public.

– Limba română ar putea să lipsească din aceste examene?
– Nu cred asta. Sunt subiectiv aici. Limba română e o limbă de comunicare în primul rând. Apoi, limba română devine limba de educație principală. Limba și literatura română oferă mediul de bază, la îndemână, pentru experiențe morale și educație estetică. De unde să înveți cel mai simplu dacă nu din experiența limbii și culturii în care te-ai născut?

– Pe vremea comunismului dacă picai Bacul, deveneai un parazit. Era vai de capul tău.
– Examenele erau stresante. Și mai era ceva. Când porneai pe o cale era foarte greu să mai schimbi, Nu te mai puteai răzgândi. Îți dai seama la un moment dat că ai greșit, că nu ți se potrivește meseria, mergeai mai departe. Mai mult, o viață trebuia să lucrezi în domeniul acela. Puteai cu mari eforturi să schimbi jocul. Mulți elevi se pregăteau, de exemplu, pentru Politehnică. 

Era o repartiție sigură în oraș, de exemplu, lăsând deoparte vocația, chemarea spre alte domenii artistice.

– Libertatea de alegere. Am avut perioada înlocuirii manualului unic cu manuale alternative.
– Au fost rezistențe mari. Eu am fost pentru această schimbare. Ideea pe care am și spus-o cu fiecare ocazie era că atunci când vrei să ajungi pe culmea unui munte, poți alege mai multe drumuri. Pe șosea, cu mașina. Pe jos, cu rucsacul în spate. Sau urcând ca un alpinist, pe drumul greu, pentru cei antrenați. Cu manualele era, de fapt, ideea de a alege manualul potrivit elevului.

Referatele de pe net

– Intrăm în sfârșit în perioada de libertate absolută, în care ați concurat cu internetul, cu accesul la informație. V-ați simțit depășit?
– Mi-a fost greu până am învățat să folosesc acest instrument. Este o concurență interesantă cu informația de pe internet, pentru că te menții într-un permanent dialog, poți să arăți elevului cum să prețuiască, să aleagă informația. Mi se pare foarte important ca școala să-i învețe pe elevi și să își aleagă informația. Adică să nu alegi tu de la început, în numele adevărului absolut de altădată, ci să confrunți, să faci o comparație. Asta ar fi o preluare critică a informației.

– Acum, problema este a referatelor de pe net.
– Unele sunt mai bune, unele nu. Eu de multe ori la clasă am avut această confruntare cu Referatele preluate de elevi. Și am spus hai să discut referatele. Ce au bun, ce au rău? Nu e neapărat de luptat, ci de manageriat povestea asta cu referatele de pe net.

– Suntem eficienți. Avem nevoie de eficiență. Eficiența e mai atractivă decât un profesor.
– Sigur eficiența asta cu temele există, dar ea nu duce niciunde. Nu înveți din așa ceva. Îi prezint tema profesorului și gata. Am rezolvat. Da dar tema e dată pentru alt principiu. Pentru înțelegerea unui subiect. Eu nu dau teme multe, nu ajută. Și temele le citesc toți în clasă. Ce poate să spună profesorul că nu mi-am făcut tema, uite, mi-am făcut-o. Apoi, le corectez individualizat, spunându-i fiecăruia ce-a greșit, ce nu-i bine.

O altă luptă este cu banii, elevii etalează bogăția. Mașini, telefoane, haine. De ce vreau să intru într-o asemenea concurență? Eu nu-mi doresc astfel de lucruri scumpe. Am telefon mobil, am mașină, de ce să umblu după iluzii? nu mă interesează modelul, moda, ci utilitatea.

– Ca materie, limba română devine nerelevantă pentru elevi?
– Scriind pe tastatură se mai lasă și în grija autocorectorului. Și nu se înțelege nici faptul că limba română are sensurile ei, bogăția ei. Mi se spune acum e greșit? Dar se înțelege. Asta e important. Aici e problema. Limbajul nu prea mai contează pentru ei. Într-o civilizație a imaginii nu prea mai contează. Într-o cultură a oralității din ce în ce mai pronunțată, scrisul nu prea mai contează. Și aici provocarea e să încerci să-i faci să vadă de ce e totuși importantă nuanța limbii. 

Adică de ce nu trebuie să ne bazăm numai pe o înțelegere aproximativă a mesajului. Cunoașterea bună a limbii te ajută și să reziști la manipulare. Nu mai vorbesc de felul în care se înțeleg între ei pe rețelele de socializare. Automatizarea limbii mesajelor duce la distorsiuni.

Să vedem de exemplu cu umorul. Dacă nu pun emoticon, nu înțeleg că e o glumă în context. Comunicarea s a automatizat în așa fel că avem neînțelegeri între noi.

Relația cu părinții

– Să ajungem la marea problemă a grupului de părinți, domn profesor. Haita de părinți sfârtecă profesorul.
– Eu ca diriginte vorbeam individual cu fiecare părinte. Da îmi lua timp, dar fiecare elev are particularitățile lui. Nu poți face o ședință cu toți părinții decât pe probleme generale, altfel nu ai cum. Problema adevărată aici este felul în care părintele vorbește despre profesor. Aici uneori se strecoară disprețul față de profesor. Să vedem câți tineri vor să se facă profesori. Foarte puțini. Profesorul e rareori un exemplu social.  

– Elevii ascultă de youtubări, de influenceri. Cum le explicăm că mai e nevoie de profesori?
– Profesorul de azi ar trebui să fie și el un influencer. Chiar e foarte necesar și să fie sigur un om de specialitate, dar să fie un bun comunicator, că el trebuie să transmită ce știe. Există, știți, specialiști remarcabili care au în domeniul lor realizări deosebite, dar nu știu să comunice. Apoi, e nevoie de profesori pentru că doar ei pot să spună am greșit, sau nu știu răspunsul la o întrebare. Ori răgazul acela între întrebare și răspuns e formator. Uite, profesorul se gândește la mine, uite avem o dilemă în comun.