Radu Mihaiu – ultimul roman care mai repara orologii

Cu timpul in manã de 60 de ani, micul atelier al lui

Radu Mihaiu a fost vizitat de oaspeti de seamã,

chiar si din Angola sau Brazilia, care l-au chemat sã

repare orologii vechi din tãrile lor. Pinã anul trecut,

ceasornicarul sibian era singurul care a lucrat si reparat

vechiul orologiu din Turnul Sfatului din Sibiu, pe cel din

Sighisoara, Rupea, Jidvei, si Sebes Alba.

Meserie pe picior de ducã

In patru metri pãtrati, ceasurile ticãie neincetat. La

jumãtate si la fix, toate incep sã anunte ora exactã.

Intr-un colt, printre mirosurile de uleiuri fine si de timp

cronometrat, un vechi radio Gloria functioneazã

nein-cetat.

Intre sunete sacadate si o piesã ce pare si mai veche,

la radioul maroniu, Mihaiu isi face meseria, de 60 de ani.

„17 mai 1943 e ziua in care m-am apucat de

ceasornicãrie. Am avut si un maistru bun. Era un evreu

sibian, Rosentzwei, om calculat. Ãsta e singurul secret.

Sã isi cunoascã bine meseria si sã il poatã face pe

ucenicul sãu sã iubeascã ce face, sã repare ceasuri cu

plãcere. Dacã nu il initiezi in felul acesta, e degeaba.

Ultimul meu ucenic a plecat anul trecut, in Portugalia.

E mãturãtor de stradã. De aia m-am si imbolnãvit.

Meseria asta se pierde”.

Ceasornicarul este dezamãgit, pentru cã intreaga sa

echipã, de patru ucenici, s-a destrãmat.

In cei patru metri pãtrati ai atelierului sãu,

miile de ticãituri nu lasã loc pentru prea multã lume.

Nu existã loc, nu sint ucenici care sã deprindã meseria

si sã o ducã mai departe. Nu mai existã ucenici, ne mor

orologiile din Romania, dar vin strãinii sã le repare, pe

bani grei. „Panã anul trecut, reparam orologiile din Sibiu

pe gratis. Iar o lucrare de revizie si reparatie face cel

putin zece milioane, dacã nu existã defectiuni grave.

Trebuie sã lucrezi cu alti patru oameni”.

Ii stie pe multi, care s-au lãudat cã stiu sã repare

orologii. Chiar la Turnul de la Sighisoara, au fost adusi

niste mesteri din Austria. S-au chinuit vreo trei zile, panã

sã aparã nea Mihaiu si sã ii scoatã din impas.

“Ceasul din Sighisoara este cel mai frumos pe care l-am

vãzut in Romania. L-am reparat una-douã. De cind tot repar la ele,

acum le cunosc boala. Oriunde mã duc, merg la sigur,

n-am dat si nu dau gres niciodatã. Numai cã acum nu mai

am echipã, nu mai am oameni, nu mai am unde sã ii

formez“.

Visul unei scoli de ucenici

“Ca sã repari un orologiu, iti trebuie un buchet de

meserii, pe care sã le cunosti. Sunt singurul din Romania,

care mai poate repara orologii, tocmai pentru cã stiu

toate meseriile astea. N-a fost tocmai usor panã am

invãtat sã fiu bun strungar, lãcãtus, electrician,

ceasornicar, rectificator si alte alea. Uite, strungul ãsta

eu l-am fãcut. Eram la mare, intr-un an, m-am plictisit

si, gata, l-am fãcut. Mai am o masinã de confectionat

coronite pentru ceasuri, tot eu am fãcu-t-o. Si toate

astea se pierd. Am vrut sã fac o scoalã. Am cerut un

spatiu larg, de vreo 20 de metri pãtrati, la vad bun,

ca sã am clienti. Nu pentru mine, pentru ucenicii pe care

ii aveam, cã numai dacã au de lucru, invatã. Da’,

n-am primit. M-am zbãtut de m-am sãturat.

Acum nu mai am nici un chef, sunt bãtrin, am 78 de ani,

da’ mã tin bine. si cu vederea si cu mainile”.

Scoala de ucenici pe care a vrut sã o facã la Sibiu

i-a mancat o grãmadã de vreme. A cãutat sã dea o paine

multor tineri, care pot face un trai bun de pe urma manuirii

timpului. Meseria de ceasornicar nu se invatã cu burete

si praf de cretã, ci cu lupa pe ochi si surubelnite fine, in

mainile fãrã tremur. „Mana asta de ceasuri e de la cineva

din Germania. Le repar si mai functioneazã 50 de ani.

Celãlalt e din Franta. Stiu de mine si, dacã trec prin

Romania, imi aduc ceasurile sã le repar. Pentru orologii,

si acum primesc cereri, sã mã duc sã repar. Si din Israel,

din Germania”, spune ceasornicarul.

Timpul greu al orologiilor

Despre orologii, nea Mihaiu nu vorbeste oricum, ca

despre un ceas de perete sau de manã. Simte nevoia sã

lase orice lucru din minã, sã deschidã larg bratele, cat mai

larg, si sã isi intãreascã vocea. In cazul orologiilor, nu vorbeste

decat in zeci si sute de ani, in cuvinte mari, despre mesterii

care i-au dat ticãit. “Am reparat, anul trecut, ceasul din

Turnul Sfatului. 50 de ani merge de acum incolo, numai sã

il mai ungã din cand in cand. Tot eu l-am reparat si prin ‘60

, atunci lucram la Cooperativã. Am pus atunci un motor,

ca orologiul sã fie tras automat. Si am fãcut eu un calcul,

cã iesea vreo 15.000 de lei toatã reparatia, era

stricãciune mare. Am fãcut-o gratis, cã tot salariul ãla il

luam”, povesteste ceasornicarul sibian.

Radu Mihaiu nu vrea sã iasã prea mult in fatã. Ii e teamã

sã nu fie judecat gresit. “Eu nu cer nimic oamenilor. Sã

nu creadã cã vreau sã imi fac reclamã, cã nu mai vreau

nimic. Dar sã stie lumea cã se pierde meseria asta si e

pãcat. Nu mai cer nimic, dar ar fi in interesul tutur sã mai

existe ceasornicari care stiu sã repare orologii“, spune

nea Mihaiu. Bãtranul vorbeste tare, ticãiturile ceasurilor

par sã tacã, sã calmeze si nimic nu se simte nervos. Doar

un iz de ulei fin si de sunet vechi de radio, in patru metri

pãtrati. Timpul trece usor, sacadat, in timp ce bãtrinul mai

mestereste un arc, o rotitã dintatã. Timpul e la mana sa.